Interviurile Academia Heidi

“Copilul tău te iubeşte (încă) mai mult decât îţi iubeşti tu părinţii. Creşte-l altfel!”

Protagonistul interviului din luna iulie de la Academia Heidi este Alin Dumitrescu. Provincial din născare, bucureştean de nevoie, Alin are 37 de ani, e familist cu o iubită şi doi copii, lucrează în publicitate şi e pasionat de agricultura ecologică.

Interviurile Academia Heidi

Academia Heidi: Dragă Alin, eşti părinte de ceva vreme. Cum a început rolul ăsta în viaţa ta? Te-ai pregătit? A venit de la sine? Te-a luat prin surprindere?
Alin Dumitrescu: Părinte am devenit în trei etape. Prima etapa a început brusc, adică am devenit al doilea tată al lui Tudor, un băiat extraordinar de trei ani şi jumătate. Nu am avut vreme să mă pregătesc. M-au ajutat foarte mult şedinţele de terapie la care am mers timp de trei ani şi timpul petrecut împreună cu noua familie. Cred că într-o oarecare măsura am eşuat, dar nici nu vreau să mă gândesc ce tată aş fi fost dacă nu ar fi existat terapia. Oricum, eu cred că în părinţeală niciun eşec nu este definitiv atâta vreme cât continui să încerci să schimbi lucrurile care nu-i priesc copilului.
A doua etapă a început atunci când am aflat la fel de brusc că vom mai avea un copil. Am citit foarte mult, am participat la cursul de parenting al Irinei Popescu, dar mai ales am încercat să-mi estompez teama pe care o aveam faţă de un copil mic. Credeam că ştiu (deja) multe lucruri despre trei ani jumătate plus, mă speria orice vârstă mai mică de limita de siguranţă pe care mi-o construisem în cap. Mă speria şi diferenţa de peste şapte ani şi jumătate dintre copii.
A treia etapă s-a declanşat atunci când am asistat la naştere, am ţinut-o pe Carmen de mână în timpul travaliului, am tăiat cordonul ombilical şi am stins o parte dintre luminile din sala de naştere. Gruia a încetat brusc să plângă şi atunci mi-am dat seama prima dată concret cât de importante sunt informaţia, prezenţa, implicarea.

Academia Heidi: Cu ce crezi că te-a echipat relaţia cu propriii tăi părinţi pentru acest rol? Ce ai vrea să păstrezi şi ce ai vrea să schimbi?
Alin Dumitrescu: Părinţii mei m-au “echipat” cu dorinţa de a creşte copii. Nu m-a speriat deloc ideea de a-l creşte pe Tudor. Consider că e mare lucru. Având o soră, nu m-am temut când am aflat că ni se va alătura şi Gruia. M-au “echipat” şi cu dorinţa lor, împlinită în foarte mare măsură, de a pune copiii pe primul plan. Aş vrea să păstrez în primul rând iubirea şi grija. Libertatea pe care mi-au oferit-o. Încrederea pe care au avut-o în mine.
Aş vrea sa schimb multe dintre metodele părinţilor mei. Nu cred că e important doar să ai încredere în copil, cred că e la fel de important să-l înveţi pe copil să aibă încredere în el. Şi asta este doar un singur exemplu.
De asemenea, aş vrea să se schimbe multe dintre metodele părinţilor din jurul nostru. Recomand o carte care pe mine m-a bucurat foarte mult, care m-a şi întristat în egală măsură, dar care, cel mai important, m-a schimbat. “Conceptul continuum – în căutarea fericirii pierdute” de Jean Liedloff. Cred că este foarte potrivită pentru taţi, se pare că ei sunt mai aproape de acest concept decât sunt mamele.

Academia Heidi: Care crezi că e rolul părintelui în viaţa copilului şi cum ţi se pare că e acesta privit şi asumat în societatea noastră?
Alin Dumitrescu: Părintele este un model pentru copiii lui. Nu în sensul bun sau rău, ci pur şi simplu. Mă tem să nu fumeze când vor fi mai mari, după cum sunt aproape convins că vor citi foarte mult. Tudor, copilul cel mare, citeşte în fiecare seară. Rolul părinţilor s-a modificat mult în societatea modernă, fie că vorbim de România sau de aiurea. Nu mai deţinem controlul, suntem asaltaţi de “ceilalţi”. Prin control nu definesc ideea de Dumnezeu al propriului copil, ci posibilitatea de a menţine puterea exemplului într-o comunitate cu valori comune. Noi ne izbim zilnic de adulţi care zădărnicesc eforturile pe care le facem pentru dezvoltarea copiilor noştri.
Cum este privit rolul părintelui în societatea noastră? Cred că suntem în epoca de piatră, pardon, în evul mediu. Doar că în zilele noastre ardem pe rug părinţii care au mai multe informaţii recente, părinţii care stau mai mult cu copiii, părinţii care nu vor să-şi închidă copiii în ţarc, mamele care alăptează şi peste şase luni, părinţii care-şi poartă copiii sau cei care consideră că nu întotdeauna medicul de familie face parte cu adevărat din familie.
E foarte greu pentru părinţi să recunoască când greşesc. Din păcate, cei mai vocali sunt cei care fac uneori chiar mai multe greşeli decât au făcut părinţii noştri. Un exemplu elocvent este naşterea prin cezariană la cerere, de moft. Eu am trăit un adevărat coşmar ca să pot obţine o trimitere la un simplu RMN. Dacă ceream cezariană în schimb, sigur se mişca mai repede tot sistemul. Nici măcar nu cred că ar fi contat că sunt bărbat, inerţia este uriaşă.

Academia Heidi: Ce înseamnă pentru tine, concret, să fii un părinte implicat şi în ce decizii legate de copii ai un cuvânt de spus? (mâncare, grădiniţă, educaţie, activităţi extra)
Alin Dumitrescu: Extrapolez puţin partea a doua a întrebării… Am fost întrebat de curând ce poate face un tată dacă mama vrea să nască într-un fel sau altul, să alăpteze sau nu, să poarte sau nu copilul etc. Răspunsul este simplu: să se informeze şi să-şi exprime punctul de vedere. Este foarte fals să considerăm că bărbaţii sunt părinţi din luna a zecea. Bărbaţii devin părinţi, ca şi mamele, din prima lună. Pentru cei care-şi programează să devină părinţi, a fi părinte începe de atunci. Consider că rolul exagerat al mamelor în deciziile privind copiii nu reprezintă decât reculul misoginismului dublu asumat.
Cum mă implic? Prin informare. Prin eliminarea cutumelor care ne învaţă că bunicii “ştiu mai bine” cum se creşte un copil. Prin timpul petrecut alături de copii. Prin participarea în mod egal la deciziile care privesc copiii. Cu cel mare merg la şcoală zilnic. Asta după ce îi pregătesc masa în fiecare dimineaţă. Seara verificăm temele împreună. Cu cel mic fac uneori baie. Cu amândoi ies în parc foarte des. Gătim foarte mult, încercăm să mâncăm cât mai sănătos şi să conştientizăm importanţa unui trai sănătos. Pe scurt, am un cuvânt de spus în toate deciziile, chiar dacă nu se întâmplă întotdeauna cum cred eu că este mai bine.

Academia Heidi: Cum te simţi petrecând timp cu copiii tăi şi care e activitatea voastră preferată?
Alin Dumitrescu: Mă simt obosit şi responsabil. Obosit pentru că mă trezesc la 6:50 în timpul săptămânii, îl duc pe cel mare la şcoală, apoi merg la serviciu, iar seara trebuie să fiu proaspăt (ceea ce nu-mi iese mereu). Responsabil pentru că ştiu că orice gest poate să rămână în capul copilului toată viaţa.
Activitatea preferată de copii este joaca. Activitatea preferată de mine este “educaţia”. Ideal ar fi să ne jucăm nonstop. Realitatea face să teoretizăm mai mult decât să ne jucăm, nu neapărat ca timp, dar cu siguranţă ca percepţie a lor. Lucrez la asta, dar recunosc că fac paşi mici. Cel mai tare ne distrăm când jucăm fotbal. Eu urăsc fotbalul, dar nu am încotro, cred că orice familie cu doi copii are cel puţin o minge. Bine, fotbal e mult spus, mai degrabă pase, discutăm totuşi de o echipă formată din 37 de ani, aproape 9 şi aproape 1 an şi jumătate.

Academia Heidi: Ce ai învăţat de la copiii tăi până acum?
Alin Dumitrescu: De la cel mare am învăţat ceva ce bănuiam. Şi anume că educaţia contează cel puţin la fel de mult precum genetica. Am mai învăţat ce înseamnă să redevii copil. Am reînvăţat să mă iubesc. Am reînvăţat să iubesc. De la cel mic am învăţat că am greşit în educaţia celui mare. Am învăţat să preţuiesc şi mai mult viaţa, dar mi-am şi redescoperit, sau poate amplificat, frica de moarte. Îndrăznesc să cred că a fi părinte este cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla. Pentru simplul motiv că te schimba radical. Explorezi o altă lume.

MMX_4629-mic01

Academia Heidi: Ai fost la cursuri de educaţie pentru părinţi. De ce?
Alin Dumitrescu: Sincer, am vrut să-i demonstrez iubitei mele că sunt pasionat de ceea ce ni se întâmplă. Procesul de învăţare începuse mai demult, dar voiam ceva în plus. Iar un curs este mai viu decât o carte sau o pagină de internet. Aşa că am rezervat două locuri la cursul de educaţie prenatală al Irinei Popescu, pe care am ales-o să ne fie şi doula. Mi-a plăcut foarte mult acest curs, îl recomand mai degrabă taţilor, mamele oricum sunt mai informate sau măcar fac un efort mai mare în direcţia asta. Bărbaţii, ca să citez o prezentare din timpul cursului, petrec mai mult timp adunând informaţii despre maşina pe care vor să şi-o cumpere… Cunosc părinţi bărbaţi care ştiu aproape totul despre un anumit model de maşină, cel pe care îl au sau cel pe care şi-l doresc, dar foarte puţin despre alăptare, despre plâns, despre ţinutul în braţe, despre cât înţelege copilul şamd.

Academia Heidi: Ai vreun slogan, citat, cuvânt de duh după care te ghidezi în meseria de părinte?
Alin Dumitrescu: Nu e chiar un slogan, mai degrabă o constatare: “Copilul tău (încă) te iubeşte mai mult decât îţi iubeşti tu părinţii. Creşte-l altfel!” Sper ca băieţii mei să-mi reproşeze mai puţine lucruri decât le reproşez eu părinţilor mei. Nu înseamnă că eu consider că părinţii mei nu m-au iubit, ci că m-au iubit altfel decât aveam eu nevoie. Şi da, orice copil trebuie crescut altfel, aproape tot din ceea ce considerau bun părinţii şi bunicii noştri s-a dovedit greşit.
Nu vreau să fiu înţeles greşit. Existau şi foarte multe lucruri bune, dar ele erau datorate contextului, nu principiilor (mâncare, timp liber, educaţie, respectul faţă de valori, prezenţa acestor valori).
Nu-mi plac ţarcul, înţărcarea forţată (cuvântul în sine spune totul), cezariana la rece, căruciorul 3in1 şi suzeta. Îmi plac nămolul şi bălţile în care intră copiii, mesele inegale şi dorinţa copiilor de a defila în fundul gol prin casă.
Am şi un anti-slogan: “Maşina şi nevasta nu se împrumută”. Copiii de ce se împrumută bunicilor?

Academia Heidi: Ce ai vrea să înveţe copilul tău de la tine şi ce ţi-ar plăcea să spună când o avea vârsta ta despre relaţia dintre voi şi despre influenţa ta în viaţa lui?
Alin Dumitrescu: Evident că aş vrea să înveţe inclusiv ceea ce cred eu că ştiu, dar de fapt nu ştiu. Aş vrea să înveţe să zâmbească, să aibă umor, să găsească o pildă în tot. Aş vrea să fie prietenoşi. Nu ştiu cât pot să-i învăţ, am evident mai multe dorinţe decât calităţi.
Mi-aş dori să zică cât mai des “Salut, tata, ce faci? Vrei să mergem la pescuit?”.

Sursa foto: Alin Dumitrescu

Comments ( 2 )

  • author-hexa-bg

    Un articol inspirational, plin de energie pozitiva… Felicitari, sunteti o familie foarte frumoasa si “sanatoasa”!

  • author-hexa-bg

    “Eu cred că în părinţeală niciun eşec nu este definitiv atâta vreme cât continui să încerci să schimbi lucrurile care nu-i priesc copilului” – foarte-foarte faina atitudinea. Cred ca ai putea sa o inscriptionezi pe un tricou. Eu as purta-o 🙂 “Ma simt obosit si responsabil” si pe asta as purta-o 🙂

    Foarte frumos articolul. Autentic, scris din inima, experienta si cunostinte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top