Educaţia adevărată nu se învaţă, se simte

Pentru că nu ne e în fire să stăm deoparte, am început de curând la Academia Heidi un proiect nouo serie de interviuri legate de alternativele pe care le avem atunci când e vorba de educația copiilor noștri. Alternative la ce? Păi, la sistemul clasic de educație de pe la noi. În această direcție, colega noastră, Elena Loghin, a stat de vorbă cu unul din foștii ei colegi de școală generală. Stelian Polenciuc a urmat școala generală și liceul în România. Povestea lui e probabil cea a multora dintre noi. Pentru că avut șansa să învețe și în altă țară, ne povestește (şi) despre cum se simt diferențele.

Academia-Heidi-interviu-Stelian-Polenciuc

Elena Loghin: Dragă Stelian, uite că ne-am făcut mari și anii în care am fost colegi de școală au rămas mult în urmă. A trecut și liceul. Au rămas amintirile, așa-i?

Stelian: Din nefericire, nu se întâmplă prea des pentru mine să îmi aduc aminte de anii de școală. Sincer, când mă gândesc la această perioadă din viața mea, în special la gimnaziu și liceu, nu îmi vin în minte ușor prea multe lucruri, cu toate că înclin să cred că încă stau bine cu memoria.

Am fost foarte surprins să aflu, dragă Elena, că nici măcar în amintirile tale, nu poți să asociezi școala și plăcerea. Din punctul meu de vedere, tu ai făcut parte din grupul “privilegiaților”. Mai ții minte “Caietul de observații”? Tu îl scriai, eu eram “observatu’ ”. Tu erai o fată cuminte, isteață, ascultătoare, cu bun simț, exemplu de urmat – pe bună dreptate și pe merit. Eu, elevul mediocru, din eșalonul doi. Drept metodă de încurajare eram numit prost de câte un profesor aproape în fiecare zi și înjosit în faţa clasei, iar la sfârșit de săptămână mai primeam și rația de linii de lemn peste “aripioare” (cu linia ta, de multe ori) ca să mă întorc “zburând de plăcere” pentru o nouă săptămână de educație. Și după cum știi bine, eu eram un caz fericit. În comparație cu tine, cei din eșalonul trei – talpa clasei, săracii de ei, ar trebui declarați eroi doar pentru că au absolvit întregi la minte.

primazidescoala

Cu dna învățătoare, în prima zi de școală din clasa I

Îmi aduc aminte, prin clasa a III-a, deci când aveam vreo 10 anișori, am luat primul 10 la limba română! Aveam orele de “caligrafie” pe acea vreme și eu scriam teribil de urât. Numai că în acea zi, minune, am început să scriu frumos. Doamna învățătoare m-a “prins” și mi-a zis: – “Ia să-ți dau eu tie un 10 până nu începi din nou să scrii ca înainte.” A fost primul 10 din viaţa mea! Și unul dintre cei 5 sau 6 din câți am căpătat de toți. Este cea mai îndepărtată amintire pe care o am din anii mei de școală și îmi aduc aminte de el cu mare plăcere, pentru că a fost unul din puținele momente în care am simțit că efortul meu, indiferent cât de minuscul și nesemnificativ, a fost apreciat. Am simțit o mână caldă pe spate care în loc să mă tragă de ureche, m-a mângâiat și o voce la fel de blândă mi-a spus: “Vezi că poți.”

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci și mai sunt și alte câteva, puține dar importante, amintiri de genul ăsta care-mi vin în minte. Mă bucur să realizez că-mi vin în minte și întâmplările plăcute. De-a lungul timpului, am învățat – nu la școală, că în viață e important să ai o gândire pozitivă și să nu-ți încarci memoria cu gânduri inutile – “bad memories”. Mă bucur că în șfârșit creierașul meu a învățat să sorteze și să aleagă “Quality” not only “Quantity”.

Elena Loghin: Ei, și ce alege creierașul tău la categoria “Quality”? Ce pune la amintirile despre ce ți-a plăcut la școală?

Stelian: Mi-au plăcut colegii. Toți. Chiar toți. De mic am fost o fire prietenoasă. Îmi plăcea să am prieteni, cât mai mulți prieteni. Dacă aș fi putut, v-aș fi luat pe toți la mine acasă să fim împreună și după școală. Pentru mine, o ruptură destul de importantă a fost când m-am mutat cu familia din oraș la Voroneț. Am simțit că vă pierd, însă nu v-am pierdut atunci. Nu pe toți, nu toți odată, dar rând, pe rând, pe rând … Am crescut cu toții.

Mi-au plăcut poveștile spuse de doamna, de fapt domnișoara, profesoară de istorie. Pentru mine alea nu erau lecții, erau povești. De asta am și fost bun la istorie. Nu am învățat niciodată vreo lecție de istorie din carte, de asta nu am știut niciodată în ce an exact s-a întâmplat evenimentul. Însă, povestea! Povestea o știam pe dinafară la orice oră din zi și din noapte. “A trece prin furcile Caudine”, “Nodul Gordian”, “Toate drumurile duc la Roma”, “Zarurile au fost aruncate”: toate le știu de atunci. Și cu cât știam mai mult cu atât eram mai apreciat la orele dumneaei și cu atât vroiam să fiu mai bun.

Pentru mine “Vorba Dulce” era mai importantă decât orice. Și, coincidență! Materiile la care diferența dintre elev și profesor nu se resimțea așa de tare iar profesorii ne mai arătau că sunt și ei oameni, cum a fost de exemplu la orele de istorie și fizică din gimnaziu, acolo și rezultatele erau mai bune.

În clasa a VII-a, la matematică am făcut geometrie. Doamna profesoară m-a scos odată la tablă și chiar m-a ajutat să rezolv o problemă. Mi-a explicat calm, logic și cu zâmbetul pe buze cum se aplică teorema lui Pitagora. Și eu chiar am fost curios să învăț asta, pentru că băiat de la țară fiind, mai făceam și eu câte un coteț cu tata și vroiam să știu ce înseamnă acoperiș în unghi de 45 de grade pentru buda câinelui. La teză: minune! Am luat 9, de m-am speriat și eu.

Elena Loghin: Da, cred că atunci, din păcate, mulți au spus la fel: minune! Fără să stea prea mult să înțeleagă ce și de ce s-a întâmplat de fapt. Dar asta ne conduce pe noi la întrebarea următoare, aceea despre ce nu ți-a plăcut la școală?

Stelian: Eu nu am crezut niciodată în “dragoste cu forța”, de asta am și renunțat la școală după liceu. Știam că sunt prost și mă săturasem să mi se tot confirme. În 1997, în clasa a XI-a, de exemplu, am rămas corigent pe vară la engleză și matematică. Însă, ironia sorții, în 2010, după 13 ani și după un drum lung și experiențe memorabile într-o lume nouă, am fost acceptat, așa român prost cum mă știam, și am început facultatea în Irlanda: Bachelor Science of Energy at University of Limerick.

Mai am exact o lună și termin. 4 ani în care mi s-a spus mereu că știu, că pot. 4 ani în care am primit sprijin și încurajări permanent. A fost greu, și încă este, însă faptul că majoritatea profesorilor m-au considerat tot timpul atât de “atotștiutor”, de rușine să nu le arăt cât de prost sunt de fapt, nu am avut ce face și a trebuit să învăț. “Vorba dulce, mult aduce.”

Eu știu de rușinea care derivă din respect nu de cea care derivă din batjocură. Nu mi-a plăcut niciodată batjocura și atitudinea de “cine-s eu în fața voastră” afișată de mulți profesori. Perioada de liceu a fost într-adevăr o perioadă grea, o perioadă de tranziție în Romînia. Libertatea și democrația au fost înțelese în fel și chip de cei din jurul meu. Însă dintre toți, profesorii aveau în primul rând cel puțin datoria profesională de a da dovadă de mai multă maturitate. La urma urmei eu eram doar un copil care era expus la cel puțin aceleași probleme de natură socială și financiară.

Fiecare copil e diferit, provine dintr-o familie diferită, are o situație socială diferită, are o capacitate și un potențial mental diferit. Sunt total de acord cu sprijinul celor “privilegiați” însă cei mai puțin ajutorați sunt de fapt cei care au nevoie de mai mult ajutor.

Unui adolescent de liceu nu poți să-i spui că e prost și să-l faci de râs în fața colegilor în ideea că asta o să-l încurajeze să demonstreze contrariul. Cel puțin la mine nu a funcționat.

Eu nu cred în prostie. Nu există proști. Există doar persoane cu deficiențe mentale care ar trebui educate în instituții specializate, și persoane care din diverse motive nu au fost educate suficient. Însă atâta timp cât au potențial mental, trebuie îndrumate, ajutate și încurajate pentru a-și atinge adevăratul potențial.

Oricine poate deveni “profesor” însă nu orice profesor este un adevărat “învățător”. Aș fi vrut să am parte de mai mulți “învățători” și de mai puțini “profesori”. Și cred că asta lipsește din ce în ce mai mult în toate sistemele educaționale.

Elena Loghin: Dacă e să tragi o linie, cum crezi că au contribuit anii de şcoală la formarea sau deformarea ta ulterioară? Ce a ajutat? Ce a stricat?

Stelian: Îi mulțumesc în primul rând doamnei învățătoare că m-a învățat să scriu (urât cei drept – dar nu e vina dumneaei; așa scriu eu), și să citesc. Țin să mulțumesc tuturor celorlalți “învățători” adevărați, puțini dar importanți, care m-au îndrumat, sprijinit, suportat și m-au făcut să cred în mine. În afara acestor excepții și cu regret în suflet, anii de școală din România nu au contribuit cât mi-aș fi dorit la formarea mea ulterioară – și încă mă mai formez, iar din câte-mi dau eu seama formarea asta nu prea o să se termine niciodată.

În afară de materia ca atare, încrederea în sine este cel mai important lucru pe care un “învățător” trebuie să îl insufle “ucenicului” său. Din nou, cu regret o spun, asta a lipsit cu desăvârșire din experiența mea în sistemul educațional românesc. Am pierdut ani întregi până să-mi recapăt încrederea în forțele proprii, încredere care nu doar că nu mi s-a dat, ci încredere care mi s-a luat de fiecare dată când am fost numit incapabil, prost, incompetent.

Conceptul de “Critical thinking” este unul foarte important. Copiii trebuie învățati să gândească critic, să gândescă pozitiv și să fie încrezători în forțele proprii, iar munca lor trebuie răsplătită. Un zâmbet, o mângâiere, o apreciere este cea mai ieftină și bună răsplată pe care i-o poți oferi unui copil – și culmea: “cele mai de preț lucruri nu te costă nimic”.

Puterea sentimentului nu trebuie deloc subestimată ori neglijată. Educația adevărată nu se învață, se simte. Se știe că subconștientul are un potențial imens, mai ales la copii, și că mai tot ce se implantează acolo este pe bază emoțională. Orice lucru care-ți trezește o emoție puternică rămâne implantat în memoria conștientă sau inconștientă. Cu cât emoția insuflată este mai puternică și de natură pozitivă, cu atât mai bine și mai recomandată!

Îmi place mult ce spune Albert Einstein: “Education is what remains after one has forgotten everything he learned in school”.

Academia-Heidi-interviu-stelian-polenciuc

Elena Loghin: Ce faci sau crezi că poți face pentru ca fetița ta să aibă cât mai puține amintiri neplăcute de la școală?

Stelian: Martyna, fata lu’ tata, sau “Daddy’s princess”, cum o alint eu, este tot ce am mai scump pe lume. Amintiri neplăcute din anii ei de școală sper să aibă cât mai puține, însă asta nu depinde numai de mine. Cu siguranță am s-o protejez cât pot și nu am să accept ca fata mea să fie discriminată în vreun fel. Însă nu trăim într-o lume perfectă și la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, va trebui să înfrunte anumite realități. Este ea prințesa lu’ tata însă eu nu sunt chiar rege și realitatea în care trăim nu este o poveste de basm. Nu mă îngrijorează chiar deloc câte sau ce fel de amintiri neplăcute o să aibă din anii de școală sau din orice altă împrejurareș. Ce mă îngrijorează sunt concluziile sau învățămintele pe care le poate trage din aceste experiențe. Aici este teritoriul unde pot, vreau și trebuie să intervin.

Ce pot să fac, este să-i insuflu, în primul rând, încrederea în sine, să știe că “Where is a will, there is a way”, cu alte cuvinte, dacă vrea cu adevărat poate, că totul depinde de voința ei, încrederea în forțele proprii, credința în izbândă și bineînțeles multă, multă muncă – “Inspiration exists, but it has to find you working”.

Nu există nu pot, există mai încerc o dată. Nu există nu știu, există doar nu știu încă. Iar dacă o să mai vrea să îl ia și pe “nu vreau” în brațe, e ok – alegerea ei, însă datoria mea de părinte este să-i prezint consecințele unei asemenea alegeri.

Trecutul este asigurat – nu se mai poate schimba nimic acolo, prezentul este aproape inexistent – este în secunda care tocmai a trecut – însă secunda aceasta este foarte importantă pentru că viitorul, la care ar trebui să ne concentrăm în principal, este o reflecție a ceea ce faci în prezent.

“…And in the end, it’s not the years in your life that count. It’s the life in your years…”

Interviu realizat de Elena Loghin.
Sursă foto: Stelian Polenciuc

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top