Unschooling: Educația care curge firesc, asemenea vieții de zi cu zi

Ei și dacă spuneam mai demult în cadrul campaniei noastre Alternative există! că homeschoolingul este cireașa de pe tort, iată că vă dezvăluim acum și cireașa cireșei de pe tort: educația de tip unschooling. Am stat de vorbă cu Andreea Constantin, fost copywriter și profesor de limba și literatura română, care scrie un blog despre educația acasă din 2009, iar din 2012 o aplică în traiul alături de băiețelul ei. Ea oferă consultanță părinților interesați de a-și educa ei înșiși copiii, traduce texte relevante din domeniu și abordează principalele aspecte ale educației libere în propriile articole.

Andreea-Constantin-unschooling-academia-heidi-brasov

Academia Heidi: Știm că probabil ai auzit această întrebare de multe ori deja. Totuși, de ce unschooling?

Andreea: Într-adevăr, aud des această întrebare de la cei cu care discut prima oară despre educația acasă (homeschooling) și, în special, despre unschooling sau, mai pe înțeles, despre varianta nestructurată a educației acasă. Voi răspunde în două straturi și sper ca astfel să vă dau și o idee despre ce este unschooling-ul în relație cu educația acasă.

Mai întâi, de ce educație acasă și nu școală? Mai ales dacă ești, ca mine, fost elev premiant și student printre primii din serie, la Facultatea de Litere din București? Am înșirat toate acestea nu ca să mă laud, mai ales că nu am excelat cu adevărat decât la a face ce se cerea de la mine, ci pentru a clarifica faptul că nu am cine știe ce sechele sau frustrări legate de experiența mea cu școala. Am fost mereu un elev bun și apreciat de profesori, căci asta au insistat părinții să fiu încă de mică. Și nu pot să zic că mi-a displăcut. Când dădeam de ceva care chiar mă interesa, învățam cu plăcere. În rest, îmi convenea tipul de învățat care mi se cerea: nu mă deranja să rețin fapte și lucruri ca să le redau la ascultat sau în lucrări. Cât a rămas din tot ce mi-am îngrămădit în minte mă încredințează că în mare parte era vorba de balast informațional.

Atât de mult îmi convenea școala, încât am decis să devin profesoară de limba și literatura română la o școală generală. Iar aceasta a fost experiența care m-a marcat și m-a adus față în față cu educația acasă. Iluziile mele despre cum voi schimba experiența școlară a copiilor au pălit rapid și, confruntată cu realitatea că nu pot să scap de elementele despre care intuiam că sunt nocive (programa supraîncărcată și irelevantă, notarea, evaluarea standardizată, competiția și multe altele asemenea), am renunțat după un an. De fapt, abia am terminat anul acela, fiindcă eram demoralizată complet, dar n-am vrut să adaug la greutățile copiilor.

Dar cum educația era bine înfiptă printre pasiunile mele, am căutat alternative. Trebuia să existe altceva, un sistem, un concept care să semene măcar a educație autentică. Am aflat mai întâi de școlile libere (cum este, de pildă, Summerhill) și apoi de educația acasă. Deși recunosc imensa valoare a celor dintâi, educația acasă mi s-a părut mai apropiată de ceea ce aș fi vrut să-i ofer propriului copil. Iar când acesta a venit, câțiva ani mai târziu, n-a făcut decât să-mi confirme intuiția.

Văzusem cu ochii mei că în cadrul sistemului școlar convențional nu este timp sau loc pentru individualitate. Programa era dinainte aleasă și aceeași pentru toți copiii. Fiindcă nu era relevantă pentru ei, trebuia să fie ”motivați” ca să o parcurgă prin evaluări constante, calificative, întreceri și altele. Și ca să avem timp să parcurgem tot, era nevoie să le răpim și din timpul de acasă cu teme și proiecte de tot felul. Toate acestea le afectau curiozitatea înnăscută, plăcerea de a învăța, creativitatea, stima de sine, empatia și respectul pentru ceilalți, sinceritatea și deschiderea la comunicare și socializare.

Și iată că aflu de o educație care curge firesc, asemenea vieții de zi cu zi. Care, de fapt, face parte din viața de zi cu zi. O educație care are loc în familie, alături de oamenii care îl cunosc îndeaproape și-l iubesc pe copil. Una cu adevărat individualizată, sincronizată cu ritmul copilului și mulată pe interesele și aptitudinile lui, pe dorințele și planurile lui de viitor. Cu timp din belșug pentru creativitate și joc liber, pentru socializare autentică și pentru implicare în viața comunității. Evident că am fost atrasă.

Joaca cu orez

Joaca cu orez

Și acum partea a doua a răspunsului: De ce tocmai unschooling, dintre toate formele pe care le poate lua educația acasă? Pentru că, din nou, cu varianta aceasta am rezonat eu. Simțisem deja că în educație, ca în multe alte aspecte ale vieții, nu există soluții universale. Așa că nu am avut nevoie de cine știe ce argumente sau dovezi ca să mă conving, deși le-am cercetat apoi cu atenție ca să-mi pot urma intuiția, mai ales odată ce a venit pe lume băiatul meu. Sunt conștientă de răspunderea imensă pe care o am față de el în ce privește educația.

”Păsările zboară, peștii înoată, oamenii gândesc și învață. Prin urmare, nu e nevoie să motivăm copiii ca să învețe păcălindu-i, mituindu-i sau amenințându-i. Nu e nevoie să le studiem în continuu mințile ca să ne asigurăm că învață. E nevoie doar să aducem cât mai mult din lume în școală și clasă (sau, în cazul nostru, în viețile lor); să le oferim ajutorul și ghidarea pe care o cer ei; să-i ascultăm cu respect atunci când au chef să vorbească; iar apoi să ne dăm la o parte. Putem avea încredere în ei să facă restul.” – astfel  definea John Holt unschooling-ul în cartea sa, How Children Learn.

Am rezonat cu libertatea oferită de unschooling și cu punerea în centru a celui ce învață. Față de variantele structurate de educație acasă, în care părintele alege sau concepe un curriculum mai mult sau mai puțin structurat, în cadrul unschooling-ului curriculum-ul se conturează de la sine, pe măsură ce copilul își urmează interesele și pasiunile. Desigur, părintele are un rol important în a canaliza aceste interese și a asigura resursele potrivite pentru urmarea lor. Fiind o prezență constantă în viața copilului, el e în permanență conectat la progresul acestuia, ba chiar învață cot la cot cu el, poate chiar recuperând toate acele pasiuni de care n-a avut timp. El nu are nevoie să ”motiveze” copilul sau să-l evalueze, căci acesta învață dintr-o nevoie proprie reală și cu plăcerea pe care ți-o dă urmarea intereselor ce te animă în prezent. Iar progresul e vizibil în felul în care discută, raționează, citește, scrie, creează copilul. Un părinte implicat nu are cum să rateze aceste semne.

Poate că, la fel ca orice părinte, încerc să îi ofer copilului meu ceea ce eu nu am avut. Iar pentru mine asta înseamnă timp și libertate. Nu-mi judec părinții sau profesorii, dar cred și simt că aș fi mai împlinită dacă aș fi avut răgazul să mă cunosc mai bine pe mine însămi, să mă dezvolt în direcțiile de care mă simțeam atrasă și să abordez învățarea în felul meu.

Academia Heidi: Care e cea mai frecventă reacție a celor care află prima dată că intenționezi să nu-ți trimiți copilul la grădiniță/școală? Care sunt prejudecățile de care te lovești cel mai des?

Andreea: Majoritatea sunt uluiți și nu prea le vine să creadă că vorbesc serios. Școlarizarea e atât de adânc înfiptă în mentalitatea noastră, încât pare acolo dintotdeauna. Dar adevărul este că școlarizarea de masă, așa cum o cunoaștem noi acum, e recentă, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Educația în familie este prima și cea mai longevivă formă de educație și a fost, alături de mentorat și ucenicie, baza pe care s-a dezvoltat civilizația umană de la început. Dacă a fost suficientă pentru familiile care aveau la dispoziție propriile minți, tiparul, practica și institutorii, de ce nu ar fi de ajuns pentru cele din ziua de azi, care au la degetul mic tehnologia modernă, libera circulație a informației, inclusiv a celei științifice de nivel înalt, precum și o mulțime de oameni pricepuți care pot ajuta online sau în persoană?

Din păcate, educația acasă nu mai pare potrivită cu stilul de viață contemporan, în care adulții lucrează departe de casă cea mai mare parte a zilei. Dar știu deja multe familii în care s-au putut aranja lucrurile pentru educarea acasă a copiilor, chiar aici în România, deci este perfect posibil și asta chiar dacă nu ești putred de bogat.

Circulă multe prejudecăți și închipuiri despre educația acasă, și despre unschooling în special, printre oamenii care nu au nici cunoștințe, nici interes real pentru această opțiune. Dar ele nu pot schimba faptul incontestabil că educația acasă, în toate formele ei, funcționează de minune pentru milioane de familii din lume și pentru sute din România. Cu toate acestea, e important pentru cei ce vor să practice să afle cum se pot aborda aceste prejudecăți din punct de vedere argumentativ, prin urmare le voi expune succint pe cele mai des întâlnite.

Joaca de-a bau-bau

Joaca de-a bau-bau

Prima prejudecată este cea legată de socializare: mai mult ca sigur fiul meu va fi un asocial, un neadaptat din cauza relei mele intenții de a-l izola de semenii lui. Culmea este că tocmai la socializare mă gândesc și eu când evit mediul școlar. Am văzut prea bine, și ca elev și ca profesor, ce se numește ”socializare” în școală și nu o pot considera indispensabilă. De fapt, singura socializare autentică o văd a fi cea furată școlii, căci în ore nu poți vorbi liber și sincer, nu poți coopera, nu poți pune întrebările care-ți vin. Orele nu sunt pentru socializare, veți spune. De acord, dar atunci când se întâmplă această socializare fără de care nu se poate ajunge adult împlinit?!

Eu înțeleg altceva prin socializare – interacțiunea liberă cu oameni de toate vârstele, nu doar cu semeni născuți în același an și profesori. Și vreau pentru fiul meu ocazii mai multe și mai diverse de a se integra în comunitate, de a-și alege prietenii și mentorii, de colabora cu adevărat pentru a crea lucruri care au utilitate reală și imediată.

A doua prejudecată e că va rămâne analfabet, de parcă toată cunoașterea ar fi monopolul școlii. Dar eu știu că educație acasă s-a făcut dintotdeauna, iar acum, având la îndemână toată tehnologia modernă, e cu atât mai ușor. Bun, găsim pe net informație gârlă, mi se răspunde, dar cum rămâne cu mentorii care să ghideze și să ajute copilul să extragă sensul celor întâlnite în cărți, enciclopedii, articole, prelegeri ș.a.m.d.? Cine joacă rolul pe care-l au profesorii în școală? Departe de mine intenția de a subaprecia rolul unui mentor bun, așa că îi iau pe rând: părintele este primul mentor și pentru mult timp, cred, cel mai important, dar nu este nicidecum singurul. De fapt, la vârsta adolescenței, copilul are nevoie de modele din afară. Acestea pot fi rudele sau prietenii de familie care au expertiză în domeniile agreate de copil, alți părinți care fac educație acasă, profesori meditatori sau întâlniți la cursuri și ateliere, prieteni pe care vi-i faceți la muzeu sau la galeria de artă etc.

O altă piedică este, pentru mulți, faptul că educația acasă e cărarea nebătătorită, ciudată și prin urmare periculoasă, la capătul căreia nu poți ști ce vei găsi. Va putea copilul să aibă o carieră, o familie, o viață normală? Răspunsul meu, întărit de numeroasele exemple pe care le-am întâlnit, este afirmativ. Să iau cazul meu, care nu-i unul izolat: prea puțin din ce-am avut nevoie pentru a-mi începe cariera, pentru a deveni soție și mamă, pentru a fi o prietenă cât de cât bună, am învățat în școală. Cu toții ne plângem, la un moment sau altul, că școala nu ne pregătește de fapt pentru viață.

Joaca senzorială cu făina

Joaca senzorială cu făina

Dar pot să înțeleg de ce a scoate școala din ecuație pare înfricoșător. Așa cum e ea, e tot ce am avut noi și e normal să ne raportăm la ea ca fiind o experiență de bază. Dar părinții de azi au mai multe opțiuni pentru educarea copiilor decât au avut părinții noștri: școli particulare, școli alternative, școli libere (în curând în capitală) și educație acasă, cu întregul ei spectru de aplicări. E dreptul și răspunderea noastră să alegem ce ni se potrivește cel mai bine. Contrar părerii împământenite, în educație nu există soluție universală.

Tot legată de ideea reușitei în viață este și opinia eronată că un copil educat acasă nu va putea da bacalaureatul și nici nu va putea merge la facultate. Cu ajutorul unei școli la distanță din străinătate, așa-numita școală-umbrelă, copilul obține foaie matricolă și diplomă de absolvire, care pot fi echivalate în vederea bacalaureatului. Sau poate da echivalentul acestui examen din țara școlii-umbrelă ori chiar bacalaureatul internațional.

”Școala-umbrelă funcționează ca o școală particulară (la distanță – n.t.) care înscrie copii educați acasă. Statutul elevului nu este cel de educat acasă, ci de elev al unei școli private. Avantajul înscrierii la o școală-umbrelă este faptul că ai ceva oficial și acreditat între tine și autorități, care te poate ajuta dacă ai probleme. Această școală poate de asemenea face unschooling-ul legal, furnizând o foaie matricolă pentru a fi prezentată autorităților, altor școli și universităților.” – Peggy Webb, director al West River Academy

Cele mai multe școli-umbrelă sunt din SUA, însă se găsesc câteva și în Anglia. Găsiți un mic ghid al școlilor-umbrelă aici: http://homeschooling.urbankid.ro/2014/08/20/cum-alegi-scoala-umbrela/

Există mai multe căi de a ajunge la facultate făcând unschooling, dar ceea ce aș vrea să subliniez este că reintegrarea în sistemul convențional este posibilă în orice moment. Iar cele mai noi statistici din domeniu arată că cei educați acasă se descurcă excelent în mediul universitar. Nu e de mirare, ei sunt obișnuiți să-și gestioneze timpul și să-și organizeze învățarea singuri. Sunt de mici răspunzători pentru propria educație și asta a fost remarcat de către universități prestigioase din lume.

Andreea-Constantin-activitati01

Academia Heidi: Cât e de răspândit acest fenomen în România? Dar în străinătate?

Andreea: E dificil să dai cifre exacte, atât în ce privește România, cât și celelalte țări unde se poate face educație acasă. Legislația variază mult – de la încurajarea educației acasă, cum se întâmplă în Anglia, până la interzicerea completă în Germania. Dar putem face estimări.

În prezent, Asociația pentru Home Schooling România estimează că ar fi cam 200 de familii care practică educația acasă la noi în țară. Desigur, ei nu țin evidența celor care nu-i contactează, deci îndrăznesc să cred că numărul e mai mare, poate chiar peste dublu. Cert este, din interesul crescând arătat de media și mai ales de părinți în mediul online, că mișcarea pro-educație acasă este la început, dar viguroasă. Este ajutată de conștientizarea crescândă a limitelor din sistemul convențional și de emanciparea părinților, care sunt din ce în ce mai informați și mai încrezători.

Educația acasă este legală în multe state. Țările cu cei mai mulți copii educați acasă sunt: Statele Unite (considerate punctul de pornire pentru mișcarea homeschooling), Anglia, Australia, Canada, Noua Zeelandă. Unele state au cerințe foarte stricte pentru educația acasă, având un adevărat sistem educațional paralel cu cel de stat. Altele lasă părinților libertatea de a conduce educația copiilor, cerând evaluări periodice sau deloc. În unele țări, educația acasă este cu totul interzisă (Germania fiind cea mai cunoscută pentru acest fapt). În altele, statutul educației acasă este încă în dezbatere (aici aș încadra România).

Ferma veselă

Ferma veselă

Pentru că multe state nu țin o evidență a copiilor din afara sistemului de școlarizare, este greu să spunem exact câți copii sunt educați în familie. Se vehiculează însă niște estimări: în jur de 2 milioane în SUA în 2010, 60.000 în Canada, 15.000 în Australia, în jur de 50.000 în Anglia, cca 5000 în Franța, cca 7000 în Ungaria.

Printre cei mai faimoși oameni educați acasă (probabil și unschooled într-o mai mică sau mai mare măsură) se numără: Alexander Graham Bell, Lewis Carroll, Robert Frost, Florence Nightingale, Woodrow Wilson, Franklin D. și Theodore Roosevelt, Virginia Woolf, Ansel Adams – ei îmi vin în minte acum, dar sunt mult mai mulți.

De asemenea, multe dintre vedete aleg să-și educe acasă copii: Will Smith, Tom Cruise, Angelina Jolie și Brad Pitt, Jimmy Wales (creatorul Wikipedia), Mayim Bialik (actriță și activist pentru alăptare prelungită, alimentație și creștere sănătoasă a copiilor), John Travolta și alții. Puteți găsi interviuri cu cei din urmă ca să vă convingeți că nu au făcut această alegere ca să pară interesanți.

Academia Heidi: Pentru mulți dintre noi, unschooling poate suna a lipsă de educație și în acest context, de un viitor în societate. Care ar trebui să fie perspectiva reală din care să privim această abordare?

Andreea: Înțeleg că, cel puțin la prima vedere, unschooling-ul pare a fi o abordare total haotică și la întâmplare a educației, lipsită de structură și dependentă de ceva superficial cum ar fi cheful copilului. Pare că-ți lași pur și simplu copilul de capul lui și te ocupi de altceva. Nimic mai departe de adevăr.

Principala problemă este că structura nu este vizibilă în felul în care suntem noi obișnuiți. Astfel, e mult mai simplu să pricepi ce e homeschooling-ul, mai ales în aplicările asemănătoare cu școala. Dar cum să înțelegi o educație fără programă dinainte aleasă, fără împărțirea obișnuită pe materii, ani de studiu, trimestre, zile și ore, fără evaluări periodice și standarde de atins?

Dar, chiar și fără elementele pomenite mai sus, structura există. La început, când copilul abia începe să se cunoască pe sine și să-și descopere interesele, e posibil să treacă de la una la alta aparent fără rost. Și e nevoie de un observator atent și implicat să observe avânturile, pauzele și revenirile, adăugirile și schimbările ce se petrec în mintea copilului. E posibil să treacă zile întregi fără ceea ce am numi învățat tradițional (cu carte, caiet și creion) și apoi să vină un maraton de probleme de algebră sau de lectură până la miezul nopții. Mintea umană nu e o mașinărie, ea nu funcționează după un program. E dependentă de starea afectivă și fizică, chiar dacă ești elev la școală convențională, și asta o știm cu toții. Diferența este că în cadrul unschooling-ului mintea este ea liberă să-și urmeze cursul firesc.

Și chiar dacă pare greu de crezut, cei mai mulți copii neșcoliți ajung să adopte la vârste mai mari o structură vizibilă. Fie constată că îi ajută să-și organizeze învățarea în mod clasic, fie aleg o cale în viață care le cere să urmeze o programă (de pildă, o carieră în medicină sau drept), dar mai toți aleg la un moment dat o programă, mai mult sau mai puțin configurată de ei înșiși. Diferența constă în faptul că ei aleg și își asumă benevol această programă, nu le este impusă din afară și, prin urmare, nu simt nicio revoltă sau frustrare față de ea, ci sunt liberi să se bucure de cunoaștere.

Unii ajung chiar să meargă la liceu, dacă nu full-time, atunci măcar la anumite cursuri (în SUA e posibil așa). Își doresc să experimenteze perioada liceului sau au nevoie de credite pentru a intra la facultate, nu contează prea mult. Ceea ce contează este că, din nou, ei fac o alegere.

Unchooling-ul nu este anti-structură, anti-ordine, anti-educație temeinică, cum poate părea la început. Cum ar putea fi, din moment ce cunoașterea este produsul minții umane, atât de dornică să catalogheze și să ordoneze lucrurile, să le înțeleagă logica și utilitatea? Logica, ordinea, structura, perspectiva cronologică- toate vor fi căutate inevitabil de orice copil curios și entuziast să afle despre el și lumea din jur. Numai că, pentru cei neșcoliți, ele vor veni ca răspuns al unei nevoi autentice, nu ca impunere din afară. Vor veni la momentul potrivit și ales de cel ce învață, nu prea devreme, cum e deseori cazul în sistemul școlar. Și vin în stiluri și forme care se potrivesc personalității copilului, nu în tipare create de altcineva.

Academia Heidi: E despre ce trebuie să știi sau despre cum trebuie să fii ca să faci unschooling?

Andreea: În primul rând, trebuie să vrei cu adevărat, tu părintele, să-i fii alături copilului pe drumul acesta, să simți că asta te-ar împlini și că nu ai tânji să faci altceva. Această decizie nu trebuie luată doar din teamă de efectele școlarizării, din presiunea de a-i oferi copilului doar ce e mai bun sau din spirit de sacrificiu. Dacă părintele nu este mulțumit personal de rolul pe care și-l asumă, există un risc mare să ajungă la concluzia că a greșit sau să renunțe din pură epuizare.

Părintele potrivit pentru educație acasă nu trebuie să fie perfect: ultra-organizat, tobă de carte și cu diplome care s-o dovedească, la curent cu cele mai noi descoperiri din toate domeniile, pedagogul care știe mereu să explice orice oricui și așa mai departe.

El trebuie să găsească în rolul său de sprijinire a copilului o satisfacție personală: plăcerea de a-i fi alături copilului o mare parte din timp, curiozitatea de a căuta resurse și răspunsuri, impulsul de a învăța cot la cot cu copilul și de a cunoaște comunitatea și lumea din jur îndeaproape. Astfel va fi motivat intrinsec să găsească mijloacele și resursele potrivite pentru a-l susține pe copil.

Joaca cu trenul

Joaca cu trenul

Nimeni nu poate decide dacă un anumit părinte e sau nu potrivit pentru unschooling, el însuși trebuie să se analizeze cu sinceritate și să afle dacă i-ar plăcea cu adevărat să facă educație acasă. Iar dacă răspunsul e ”da”, atunci urmează etapa de documentare, pentru a putea alege un stil potrivit, o școală-umbrelă, resursele necesare și altele asemenea.

E important, însă, să nu te lași copleșit de proporțiile misiunii alese – totul va veni treptat, cu răgaz pentru căutări, decizii, răzgândiri. Nu e ca și cum mâine copilul va vrea să știe pe loc tot ce e în lună și-n soare. Curiozitatea și abilitățile lui vor crește treptat, iar tu vei avea timp să te adaptezi, să te informezi și să-i pui la dispoziție cele necesare, având avantajul că nu ești singur: ai la îndemână internetul, bibliotecile, profesorii meditatori sau prietenii pricepuți, cursuri și ateliere, muzee și centre culturale – ai toată lumea la dispoziție ca să-ți susții copilul.

Academia Heidi: Faptul că petreci atât de mult timp cu copilul tău simți că ajută în relația pe care o aveți? Dacă da, în ce fel?

Andreea: Mi-e greu să-mi imaginez cum ar fi altfel, deci n-aș putea să spun că relația noastră se datorează exclusiv timpului petrecut împreună. Am mulți prieteni care lucrează full-time și reușesc să aibă o relație apropiată și frumoasă cu copiii lor. N-aș vrea să-i nedreptățesc prin răspunsul meu nici pe ei, nici pe toți ceilalți părinți care reușesc să împace 8 ore de muncă departe de casă și nevoile din relația cu copiii.

Însă e indiscutabil că timpul de calitate petrecut împreună întărește orice relație, nu doar pe cea părinte-copil. Și când faci unschooling, ai timp din belșug. Desigur, asta poate arăta diferit, de la familie la familie. Cel mai adesea, unul dintre părinți (de obicei mama) renunță la serviciu ca să se ocupe de copii, măcar pentur câțiva ani, dar există și alte aranjamente. Unele familii au o afacere proprie pe care o gestionează de acasă. Alți părinți au joburi freelance sau pot lucra cel puțin part-time de acasă. În unele familii părinții își modifică programul de muncă pentru a fi mereu unul dintre ei cu copiii. În altele, rudele apropiate ajută atunci când părinții sunt nevoiți să plece. Nu există nicio regulă care să stipuleze că un copil unschooled trebuie să stea numai cu părinții tot timpul. Orice persoană apropiată și interesată de compania copilului poate fi potrivită pentru măcar o mică parte din timp.

Cazul nostru este cel clasic: eu am renunțat la jobul de copywriter pentru a mă ocupa de băiatul meu, iar soțul lucrează. A fost o schimbare destul de mare pentru mine, însă mă simt norocoasă să am tot acest timp alături de el, atât pentru că realizez ce înseamnă asta pentru el, dar și pentru mine însămi. Mă bucur de compania lui cu adevărat și simt că am multe de învățat cu și de la el. E fascinant doar să observ cum îi funcționează mintea, ce conexiuni face, ce explicații găsește, ce întrebări pune și cum privește lumea cu ochii lui ingenui și mereu iscoditori, care se aprind la lucruri pe care le-aș trece altfel cu vederea.

Nu mi-e jenă să admit că de când îl am pe el alături am învățat mai multe despre mine decât reușisem să adun în cei 26 de ani pe care i-am trăit până la el. A fi părinte chiar e cel mai bun program de dezvoltare personală sau cel puțin așa e pentru mine.

Dar nu vreau să creez impresia greșită că totul e roz. Căci nu e și nici nu ar avea cum sau de ce să fie așa. Suntem oameni și el și eu, supuși greșelilor de tot felul, limitați de fire și de gradul de satisfacere a propriilor nevoi, de multe ori impulsivi (avem temperamente colerice). Avem conflicte ca oricare familie, iar eu nu sunt mereu părintele calm, dar ferm de care are el nevoie. Și-mi pare rău de fiecare dată când îmi pierd răbdarea și nu reacționez cu empatie.

De asemenea, nici nu sunt într-o stare permanentă de mută admirație față de copilul meu, astfel încât să uit de nevoile mele. E dificil să fii singură cu copilul cea mai mare parte a timpului (din păcate, bunicii și rudele stau în alt oraș). Mi se întâmplă să mă plictisesc, să nu-mi ajungă timpul pentru activitățile mele de adult, să fiu nevoită să rup din timpul de somn ca să mai văd un film cu soțul meu. Dar cărui părinte nu i se întâmplă asta cel puțin din când în când? Pe mine mă ajută să știu că nu va fi mereu așa și, pe măsură ce el va deveni mai independent în joacă și învățare, voi avea mai mult timp pentru mine. În plus, oricât de greu mi-ar fi uneori, nu-mi doresc să fac altceva sau să fiu cu altcineva.

Sunt, prin urmare, o mamă perfect normală, cu defecte și limite. Dar mă ajută un lucru pe care l-am învățat de când sunt mamă: copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți conștienți de propriile greșeli și preocupați să le îndrepte după cum îi țin puterile. Băiatul meu are nevoie de mine, limitată așa cum sunt de natura umană și de experiențele trecute, mă iubește pe mine și mă vrea alături de el, fiindcă eu sunt mama lui. Iar acesta, departe de a fi o scuză ca să mă culc pe-o ureche, este cel mai bun stimulent pentru ca eu să încerc în fiecare zi să fiu cea mai bună versiune a mea posibilă. Iar când eșuez, de nesomn, din grabă sau din lipsă de timp pentru mine, încerc să-i explic și îi cer iertare, chiar dacă are doar 3 ani. Și asta e o lecție valoroasă pentru el, căci eu nu vreau să fiu uriașul care are mereu dreptate, ci un exemplu de om care recunoaște că a greșit și vrea să îndrepte lucrurile.

Academia Heidi: Povestește-ne un pic despre cum se desfășoară o zi de unschooling la voi? Tu ai rol de profesor? Cât de solicitant este pentru tine?

Andreea: Cum spuneam mai sus, băiatul meu are doar 3 ani acum și mulți vor considera că, nefiind de vârstă școlară, nu am cum sa pretind că fac vreun fel de ”educație” cu el. Poate cel mult să ne încadrăm în cei 7 ani de-acasă (care au rămas doar 5). Dar, având în vedere că majoritatea copiilor încep grădinița cel târziu la 3 ani, mă simt îndreptățită să vă dau ca exemplu viața noastră, mai ales că nu prevăd vreo schimbare semnificativă din ziua în care ar fi mers în mod normal la școală.

Încerc să-i ofer câteva lucruri care-mi par esențiale: cât mai mult timp petrecut în aer liber, cât mai multă joacă liberă, activități creative direcționate de el, materiale senzoriale pe care să le exploreze liber, implicare după plac în treburile casnice, destul timp petrecut cu prietenii, evenimente culturale potrivite.

Concret, asta înseamnă că includem în ritmul nostru zilnic tot ceea ce ne pare că merită făcut: dimineața el ne dă trezirea în jur de 8-9 și ne trimite rapid în bucătărie să facem micul dejun, până pe la 10 facem treburi casnice (la care adoră să ajute) și ne mai jucăm cu ce alege el, apoi ieșim în parcul din preajmă, la vreun eveniment sau pentru a face o vizită. La 13 ne întoarcem acasă pentru prânz, lectură și somn. La trezire avem un ritual – mâncăm fructe în timp ce ne uităm pe cărticele (îl sărim doar dacă ne grăbim undeva). Dacă nu avem vreo vizită de făcut/primit și nu pleacă cu tatăl lui la vreun spectacol sau ceva băiețesc (de exemplu, plănuiesc să meargă împreună să facă revizia la mașină), atunci gătim împreună cina, citim și ne jucăm până la culcare, între orele 21 și 22. După cum se vede, nu facem nimic deosebit.

Nu sunt mereu pe net în căutare de ceea ce aș numi ”activități organizate” (cu instrucțiuni de urmat și produse dinainte stabilite). Prefer să merg pe mâna lui și să-l las să-mi spună el ce ar avea nevoie. Și e destul de ușor să-mi dau seama: dacă e energic, îmi cere jocuri fizice (să ne ascundem, să ”înotăm” pe saltea cu animăluțele de pluș, să mă fugărească prin casă în rolul vreunui animal, să facem tot felul de giumbușlucuri și altele asemenea), dacă e concentrat, face puzzle-uri vreo jumătate de oră sau construiește tot felul de lucruri din Lego, dacă se simte creativ îmi cere plastelina sau culorile. Desigur că îi mai propun și eu câte ceva, când îl văd că nu știe exact de ce să se apuce și nici nu are răbdare să-i vină vreo idee. Dar mă simt împăcată să îi răspund pur și simplu la cerințe și să-l las câteodată să se plictisească, căci și plictiseala are rostul ei. Puteți citi mai multe despre cum aplicăm noi unschooling-ul cu fiul nostru aici.

N-aș vrea să credeți că înotăm printre jucării, cărți și materiale educaționale, ba chiar țin să vă spun că le țin cumva la minim și le aleg cu atenție. Eu cred în simplitate și încerc să aplic acest principiu și în ce privește lucrurile lui. Mai puține jucării și mai bine alese vor lăsa mereu loc pentru concentrare, investire creativă în joc, atașament de lungă durată față de jucăriile preferate.

Supa cu jucării

Supa cu jucării

Acum aș vrea să fac câteva precizări despre rolul meu în educația lui. Eu sunt în primul rând cea care îi reglează mediul: am organizat apartamentul nostru de 2 camere ca să aibă loc și voie să se joace peste tot, îi aleg cu grijă cărțile (atât ca grafică, cât și ca mesaj) și jucăriile (le prefer pe cele deschise la joc imaginativ și le evit pe cele cu funcții, lumini, zgomote), îi pregătesc mâncare sănătoasă și dau un ritm predictibil zilelor noastre. Îi ofer atenția mea când are întrebări sau chef de discuție, îi caut materiale care cred că l-ar interesa și evenimente care i-ar plăcea. La joacă adopt un rol secundar, lăsându-l pe el să aleagă cum decurge totul, eu doar urmându-i instrucțiunile ocazionale. În general, e mulțumit dacă sunt lângă el (deocamdată fără să fac altceva), dacă îi răspund la întrebări și-i mai dau piesele de care are nevoie când construiește, de pildă. Motivul pentru care nu mă implic activ când se joacă este faptul că nu vreau să-l copleșesc cu viziunea mea asupra lucrurilor, ci prefer să-i las lui controlul.

Când vine însă vorba de jocuri fizice sau de rol, e clar că suntem cot la cot. Nu sunt jucăușă de felul meu, dar înțelegând cât de importante sunt astfel de jocuri pentru copii, mă las atrasă de el în tot felul de fugăriri, sperieturi simulate, ascunzători și prefăcătorii. După o vreme, te prinde și ajungi să te scălâmbăi și tu, om mare, mai ales când vezi ce bucuros e copilașul. Despre joc și valoarea lui în relația cu copilul am învățat de la Lawrence J. Cohen și Aletha Solter, pe care îi recomand cu căldură.

Nu vreau să trageți concluzia că sunt tot timpul la dispoziția lui, fiindcă nu aș avea cum și nici nu ar fi benefic pentru noi. Atunci când vreau sau am nevoie să fac altceva, îi explic și apoi trec la treabă. Dacă mă plictisesc, îi propun să continue singur sau să schimbăm activitatea. Dacă nu am chef deloc de citit, chiar dacă insistă, îi spun că nu vreau fix acum, dar că îi voi citi cu plăcere un pic mai târziu. De ce? Fiindcă dacă aș renunța mereu la nevoile mele, aș hrăni frustrări care s-ar vedea în comportamentul meu față de el, fiindcă nu vreau să-i dau mesaje contradictorii și vreau să dezvolte înțelegere pentru nevoile celorlalți. Asta îmi aduce aminte de o definiție a unschooling-ului care mi se pare revelatoare: ”…unschooling-ul înseamnă a le acorda copiilor tăi cât de multă libertate să învețe din și despre lume poți susține în mod confortabil tu, ca părinte al lor, iar aceasta variază de la familie la familie. Unii vor fi foarte liberali, iar alții vor fi liberali doar în anumite zone, iar asta este frumusețea unschooling-ului pentru mine. (…) Definiția mea este menită să dezamorseze impresia comună că unschooling-ul face din copil centrul atenției pentru familie, atotputernic în cererile lui, iar din părinți simpli împlinitori de dorințe. Am inclus conceptul <oferi și primești>, dinamica familială și interacțiunea socială în definiția mea.” –  Patrick Farenga, colaborator al lui John Holt, președinte al John Holt Associates Inc. și editor al revistei Growing Without Schooling.

Academia Heidi: Cât de dificil este din punct de vedere legal să faci unschooling în România? Există un cadru legal pentru așa ceva?

Andreea: Educația acasă nu este trecută ca atare în legea educației, însă nu este nici interzisă. Este stipulată educația la domiciliu cu profesori meditatori pentru copiii cu dizabilități grave, dar există și posibilitatea de a face educație acasă și pentru copiii care nu au probleme de sănătate.

Pentru ca totul să fie legal, copilul trebuie înscris la o școală-umbrelă din străinătate, care să-i poată elibera o foaie matricolă și o diplomă de absolvire. Tot școala-umbrelă oferă la cerere o programă, manuale, evaluări, sprijin pentru părinți etc.

Totul se bazează pe dreptul părintelui de a alege școala pentru proprii copii. Nimic nu te împiedică să alegi o școală din străinătate care sprijină familiile care fac educație acasă.

Academia Heidi: Dacă un părinte vrea să facă unschooling cu copiii săi, unde găsește informațiile de care are nevoie?

Andreea: Pe internet, având în vedere că nu prea avem cărți traduse în limba română despre această opțiune educațională (există Christopher J. Klicka – “Educaţia acasă – o alegere corectă”, Peter Grey – ”Liber să înveți” și cam atât). Dar avem numeroase bloguri în limba română scrise de părinți care practică sau se pregătesc pentru a practica unschooling, cum este al meu:  www.homeschooling.urbankid.ro. Îl pomenesc fiindcă are poate cele mai multe articole din domeniu, dar nu este nici pe departe singurul. Apoi sunt multele site-uri și bloguri străine, ale părinților care practică sau ale marilor personalități care îl promovează (Sandra Dodd, Pat Farenga, Wendy Priestnitz, Peter Grey și alții). O bună sursă de informații sunt și grupurile online (pe facebook și yahoogroups) create de părinți români care fac educație acasă, unele deschise, altele private.

Pentru orice părinte care vrea să înțeleagă conceptul de educație liberă recomand cărțile lui John Holt (1923-1985), din păcate încă netraduse: How Children Fail, How Children Learn, Teach Your Own, Instead of Education etc. John Holt este figura de referință când vine vorba de unschooling, el fiind și creatorul termenului (în 1977). El e recunoscut ca inițiatorul mișcării pentru educație acasă din SUA și este pe drept admirat pentru claritatea cu care a înțeles și explicat pentru alții învățarea autentică, liberă și plină de sens. Pe lângă cele 10 cărți ale sale pe care vi le recomand cu căldură, pe site-ul creat de continuatorii lui veți găsi și revista fondată de el în 1977 și apărută până în 2001 –  Growing Without Schooling. Cărțile lui au fost pentru mine argumentul suprem pentru educația acasă, în general, și pentru unschooling, în special.

sursă foto: Andreea Constantin

Comment ( 1 )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top